Timpul

Povestea școlii noastre a început să se scrie în urmă cu trei sferturi de secol, în 1946, la confluența dintre două epoci istorice, în cartierul în care ne aflăm și acum, Rahova.

Micul lăcaș de învățământ a fost numit Școala mixtă nr. 2 La Teiu și a funcționat la început cu doar trei săli de clasă amenajate într-o casă netencuită a unui intendent de cimitir și cu o cancelarie aflată într-o altă casă, aparținând unui cojocar. Pe 3 august 1948, intră în vigoare Legea pentru reforma învățământului, care impune învățământul de stat, laic, gratuit, cu o durată de 7 ani, organizat în două cicluri, primar sau elementar, obligatoriu, reprezentând clasele I-IV și clasele V-VII, cu manuale unice, cu planuri și cu programe centralizate.  Au fost anii de început ai regimului comunist, în care s-au impus politici sociale, economice, funciare sau educaționale precum naționalizarea, colectivizarea, industrializarea sau alfabetizarea, într-un mod concertat, dar discreționar, în disprețul libertății și al demnității umane.

Astfel, în 1954, după opt ani de la înființarea școlii, Sfatul Popular al Capitalei dispune construirea unei clădiri cu parter și etaj – Școala elementară de 7 ani nr. 139 – pe o suprafață liberă de teren, expropriată de stat și care aparținuse familiei Minea. Noua școală, astăzi cunoscută drept Corpul B, începe să funcționeze în 1954 cu 300 de elevi care învățau în două schimburi. Din 1958, subsolul clădirii este amenajat pentru a găzdui trei laboratoare, două ateliere și patru dependințe în care erau depozitate materiale didactice.

Evoluția  demografică a cartierului impune extinderea școlii prin construirea unui nou corp de clădire. Acesta va fi ridicat în anul școlar 1970 – 1971, este cunoscut astăzi drept Corpul A, are arhitectura specifică unui liceu, subsol, parter, trei etaje, 16 săli de clasă și este legat de vechea școală printr-un coridor de trecere. Noul complex educațional este numit Școala generală nr. 139 și se află în actuala incintă din Șoseaua Alexandriei nr. 21. După inaugurarea sa, corpului vechi de clădire i s-a dat o altă destinație, acolo funcționând temporar Grădinița nr. 185. Pe măsură ce populația școlară a crescut, vechea școală a revenit la destinația inițială, acolo fiind amenajate 9 săli de clasă, un atelier de lăcătușerie, un atelier de croitorie și un semiinternat, cu toate dotările necesare. Școala a trecut și prin experiența a două seisme, cel din 1977 și cel din 1990, care au afectat serios structura sa de rezistență, perturbând procesul de învățământ.

După Revoluția din 1989, între 1990 și 2001, instituția noastră s-a numit Școala cu clasele I – VIII nr. 139 și a traversat schimbările impuse de trecerea într-o nouă epocă istorică, reforme, manuale alternative, programe noi, organizarea procesului de învățământ în cinci zile, eliminarea disciplinelor ideologice, a uniformei, a activităților de muncă patriotică, introducerea unor alte discipline școlare precum informatica, religia și cursurile intensive de limbi străine, noi dotări cu mobilier, consolidarea celor două clădiri ș.a.

În acești ani, prestigiul școlii a crescut datorită unor cadre didactice care au conceput instrumente didactice, autori de manuale, de culegeri, de ghiduri, precum doamna profesoară de limba franceză Angela Soare, autoare de manuale școlare, onorată de Ministerul Educației Naționale din Franța, în 1996, cu distincția „Chevalier de l’Ordre des Palmes Academiques” ca o recunoaștere a meritelor sale în promovarea culturii și a civilizației franceze, datorită inițierii unor proiecte precum schimbul școlar cu elevii colegiului francez „Pierre et Marie Curie” (1992), duplexul radiofonic „Tradiții în arta culinară”, desfășurat sub egida Consiliului Europei în 1998, concursul „Europe ar School” patronat de Comunitatea Europeană (2000 – 2001), simpozionul național de istorie „ București – Capitală cultural- europeană” (2000), datorită proiectelor de cercetare realizate de elevi și prezentate la Târgul de ofertă educațională (2001) ori sesiunii de comunicări științifice și de referate ale elevilor „S.O.S. – Terra”(2001) ori activității Cercului de ecologie „Prietenii naturii” ori Concursului de interpretare dramatică „Recunoașteți personajului” și Balului costumat ori performanțelor sportive, coregrafice, corale, literare care le-au cultivat elevilor noștri valori fundamentale.

În anul 2001, la împlinirea a 55 de ani de la înființare, în onoarea scriitorului Mircea Sântimbreanu, vreme de opt ani profesor de istorie în această școală, am decis schimbarea numelui instituției noastre și am devenit Școala cu clasele I – VIII nr. 139 „Mircea Sântimbreanu”.

A fost o sărbătoare a școlii de care ne amintim cu emoție și cu bucurie căci ne-a prilejuit întâlnirea cu doamna Sanda Sântimbreanu, distinsa soție a scriitorului, cu membri ai familiei acestuia, cu actorul Iurie Darie al cărui destin artistic a fost legat de povestirile lui Mircea Sântimbreanu, un moment care a adus împreună dascăli, elevi, părinți, din diferite generații.

După acest eveniment, istoria școlii a cunoscut un reviriment consemnând alte momente semnificative, precum construirea în 2004 a noii săli de sport, a 360-a sală din programul inițiat în acea perioadă la nivel național, alte etape de modernizare, achiziționarea de noi dotări, atingerea unor performanțe notabile în toate domeniile de activitate, parteneriate educaționale, culturale naționale și internaționale care au sporit prestigiul școlii precum Proiectele Comenius – „Moștenirea culturală a adolescenților europeni” (2007-2009), „Viața pădurilor din Europa” (2009-2011),„ Adolescenții europeni și evoluția pieței muncii”(2012-2014), Proiectul SETS, Proiectul Civitas, Proiectul „Clubul European”, Olimpiadele Kaufland,  Concursul național de creație literară „Mircea Sântimbreanu”, ineditul proiect „Călător prin tradiții”, concursurile „Europa – oameni și locuri”, „Din călătoriile mele”, „Fotogeografica”, organizarea examenelor DELF și Cambridge, activitatea corului școlii, Concursul de lectură „Mihai Eminescu”, ajuns la a XIX-a ediție, proiectele de mediu „Mic și ecologist”, „Patrula de reciclare”, „Eco- Terra”, „Reciclez și câștig”, proiectele educaționale „Lecții de viață”, „Ținta mea, liceul!”, „Forumul meseriilor”, parteneriate cu Fundația „Căminul Phillip”, cu Școala Specială pentru Deficienți de Auz „Sfânta Maria”, cu Organizația „Salvați copiii!”, participarea la Proiectul Național „Cantus Mundi” inițiat de Fundația „Marin Constantin”, cu Muzeul Național al Literaturii Române și numeroase acțiuni caritabile și de voluntariat.

Din 2006, instituția noastră s-a numit Școala Gimnazială Nr. 139 „Mircea Sântimbreanu”, iar din 2013, doar Școala Gimnazială „Mircea Sântimbreanu”, însă indiferent cum s-a numit de-a lungul timpului, indiferent de statutul de școală de protocol sau pilot sau reprezentativă sau europeană pe care l-a avut oficial în diferite etape ale existenței ei, această școală a fost și rămâne un etalon de performanță în educație.

Oamenii 

Istoria școlii noastre nu înseamnă doar o succesiune de date, ci mai cu seamă o poveste veche, vie, autentică, țesută din zeci de mii de fire împletite într-unul singur de către oameni – dascăli, elevi, părinți, bunici.

Acești oameni au trudit, au trăit, au învățat, au sperat, au deznădăjduit, au plâns, au râs împreună, iar această dimensiune a istoriei școlii noastre este, fără îndoială, cea mai frumoasă și mai emoționantă.

Povestea unei mici Românii care este școala noastră și care ne arată încă o dată cât adevăr se află în vorbele cronicarului Miron Costin a cărui cugetare amară „Iară nu sintu vremile supt cârma omului, ci bietul om supt vremi” ne învață că istoria înseamnă oameni, destine, izbânzi, înfrângeri, drame, speranțe, deznădejde, viață și moarte, zidire și distrugere, putere și slăbiciune.

Istoria școlii noastre ne-a învățat însă și că oamenii pot da chip viețuitor nu doar altor oameni, ci și trăirilor, lucrurilor, ideilor.

Și cum am putea înțelege mai bine toate acestea, dacă nu din mărturiile celor care le-au trăit, căci există, după cum scria profesorul Eugen Simion, un timp al trăirii și un timp al mărturisirii. În 1999, într-o serie de interviuri, scriitorul Mircea Sântimbreanu își amintește de anii săi de profesorat ca de o misiune apostolică, profund umană și umanistă: „ ...dar eu nu pot să mă desprind de faptul că destinul meu a fost alianța cu cei slabi, cu cei amărâți. Nu m-a durut suferința puternicului, nu m-au durut dramele puterii, ci ale neputerii – gândiți-vă că am fost profesor douăzeci și cinci de ani, într-o margine de lume aș putea spune, pentru că mahalaua mahalalei mele nici nu era altceva decât un Matto Grosso - , și vorbesc acum de vremurile de acum cincizeci de ani, când veneau, din Vlașca, din Teleorman spre București, râuri de oameni, ca viermii, goniți de colectivizare, în căutarea unei bucăți de pâine... Stăteau prin bordeie [...] și veneau la școală într-o stare de sălbăticie intelectuală și afectivă totală. Lor nu li se vorbise niciodată profesoral, pedagogic. Ceea ce intrase în timpanul și în sufletul lor era amenințarea, teroarea și, bineînțeles, mizeria, foamea, spaima. Acolo mi-am găsit terenul. Eu eram profesorul lor de istorie; trebuia, conform programei, să-i învăț despre procesul centralizării statului absolutist francez – nu? – cum sună? Ei bine, când pronunțam cuvintele de adineaori, vă dați seama ce se întâmpla: se surpau în propria lor ființă, [...]. Iar eu trebuia totuși să comunic cu ei, într-un fel; aș fi putut s-o fac prin catalog sau prin cureaua părintească, dar doream să demonstrez că pot înlocui cravașa didactică cu protecția camaraderească, pentru ca sufletele acelea să nu fie ucise în continuare. Rezultatele sunt formidabile. În clipa când un profesor renunță la ideea că arma lui principală este catalogul și caută alte arme, alt tip de comunicare, alt tip de limbaj, [...], înfloresc ca și cum i-ai scoate dintr-un mediu toxic, ca și cum le-ai pune la rădăcină altceva decât cenușile și noxele vieții, pe toate.[...] Și să știți că, în șase luni, copiii aceștia redeveneau ceea ce trebuiau să fi fost dintru început: oameni. Știu că nu se poate cere profesorilor ceea ce am făcut eu, adică apostolat. Este un noroc rar acela de a fi avut dascăli; (...) asta-i o meserie bazată pe repetiție.[...] Epuizantă meserie; după părerea mea, ora didactică este o oră de chirurg, oră de actor, o oră dilatată la maximum. Dar publicul se schimbă [...] Asta e: profesorii trebuie să devină modele, să știe să comunice și, mai ales, ce să comunice. [...] Predam istorie, deci mitologie, deci eroi, deci foloseam, practic, fără să știu atunci, limbajul literaturii, adică intrasem pe o pantă a comunicării care este comunicarea emoției. Culoare, emoție, suspans, firește și alte categorii, gingășie, duioșie, umor, multe. [...] Copiii ăștia, de care vă spun și care timp de un an nu au avut note în catalog la mine, s-au dovedit nu numai normali, dar isteți, deștepți.

Se cuvine așadar, să-i amintim pe oamenii care au dat viață școlii, cu energie, cu entuziasm, cu profesionalism și cu generozitate, directorii Gheorghe Niculescu (1946–1964), Maria Hacighianu (1964–1966), Liliana Popescu (1966 – 1970), Marilena Gârjău (1970 - 1976), Elvira Iancu(1976-1978), Elena Goiceanu (1978 – 1986), Natalia Horneț (1986-1989), Lavinia Ciuvăț (1990), Maria Ionescu (1990 – 2016), Dan Corneliu Culinovschi (2016 – 2021) și directorii adjuncți Nicolae Lalu, Gheorghe Popescu, Sandu Călin, Ion Vasile, Ileana Pălăngeanu, Angela Soare, Zinaida Strinu, Stela Șerban, Mihaela Stănescu, Izabela Gabriela Stan, Dan Corneliu Culinovschi, Victoria Păduraru.

Se cuvine să-i amintim și pe primii dascăli ai școli care, sub conducerea profesorului Gheorghe Niculescu, au făcut acea muncă de apostolat și au adus, într-o epocă tulbure, lumina cărții în destinele unor copii, luptând cu analfabetismul, cu ignoranța, cu inerția și cu toate vicisitudinile acelor vremuri, în numele educației: învățătorii Sofia și Nicolae Ermureanu, Ana Cassiolla, Silica Coleașă, Ecaterina Niculescu, Ecaterina Bițu, Maria Vasile, Emilia Popa, Cornelia Adamescu, Lucia Pricop, Margareta Popescu, Elena Botea, Maria Botezatu, Lucia Amza Țanțagoi, Ecaterina Căpușin, Elena Ghimpescu, Jenica Craiu, Mihail Ghimpu,  Mihail Ghinescu, Gheorghița Niță Bran, Natalia Fâșie, Ștefan și Constanța Călinescu, Florica Călinescu, Constanța Coteanu, Steluța Comănescu, Stana Pană, Sița Tomescu, Florica Stancu, Maria Stanciu, Petra Dumitrașcu, Georgeta Kaytar și profesorii Ana Dănciuloiu Popovici, Livia Popovici, Lidia Cojocaru, Silvia Grigoraș, Alexandrina Rădulescu, Sofia Brumă, Marilena Gârjău, Liliana Popescu, Maria Fâșie, Grigore Gheba, Jeana Todirașcu, Niculina Barută, Maria Hacighianu, Grigore Drăgoi, Elena Vercescu, Marie Jeanne Zăgănescu, Gabriela Stoica, Mihaela Nestor, Ana Duțescu, Ananie Nancov, Aurelia Constantinescu, Mircea Sântimbreanu, Aurora Lăzărescu, Stavrula Berechet, Lucia Cernea Pantazi, Florica Ispas, Paula Rădulescu și mulți alții.

Se cuvine să le aducem un pios omagiu unor dascăli care și-au dedicat acestei școli o mare parte a vieții lor și care s-au petrecut, prea devreme, din această lume: învățătorii Constanța Coteanu, Florica Călinescu, Ștefan Călinescu, Veronica Manolache, profesorii Mihail Simionescu, Iraida Negurescu, Aurica Constantinescu, Ion Vasilescu, Cristian Tălângă și administratoarea Constanța Ion.

Se cuvine să le amintim și pe doamnele care au susținut activitatea didactică prin munca pe care au depus-o în această școală, Angela Dumitrașcu, secretar-șef, Iuliana Potecea, secretar, Ana Barbu, bibliotecar.

Se cuvine să-i amintim pe învățătorii de înaltă ținută profesională și umană care au educat generații de copii și au îndrumat generații de colegi debutanți, legându-și inseparabil viața și cariera de această școală: Dumitra Bugoi,  Constanța Călinescu, Petra Dumitrașcu, Stana Roșoiu, Georgeta Bălțățeanu, Teodosia Acu, George Beuceanu, Veronica Manolache, Elena Nedelcu, Maria Andrei.

Se cuvine să-i amintim pe dascălii care au scris pagini în istoria recentă a școlii, care au format și au inspirat deopotrivă elevi și colegi, dăruind la rându-le acestei școli, pasiunea, energia, cunoașterea și sufletul lor: Veronica Huștea, Niculina Lepădat, Maria Magdalena Novac, Constanța Condrea, Viorica Triculescu, Claudia Semen, Ileana Gîjgă, Marioara Burcea, Angela Soare, Maria Zabarcencu, Gabriela Botez, Mihaela Stănescu, Jenica Golcea, Marioara Chiriță, Maria Oprea, Mariana Borșan, Maria Ionescu, Florica Deleanu, Aneta Ilona Setelecan,  Mădălina Nicolaescu.

Și se cuvine, mai ales, să amintim că toți oamenii aceștia și mulți alții care au slujit învățământul românesc în această școală, și-au dedicat viața educației și educării copiilor, iubindu-i, ocrotindu-i, insuflându-le dragoste de cunoaștere, modelându-le caracterul și călăuzindu-i în viață.

Împreună, dascăli și elevi, au înfăptuit  lucruri uimitoare, au trăit experiențe fertile și înălțătoare, au atins culmi și au depășit eșecuri. Elevii profesorului Mircea Sântimbreanu au devenit personaje ale celor peste trei sute de povestiri ale scriitorului Mircea Sântimbreanu, au devenit părinți, bunici, străbunici..., cei care au educat generații de copii în această școală sunt venerabile modele sau amintiri, dar toți acești oameni au lăsat peste timp o moștenire neprețuită pe care dascălii de astăzi și cei 1306 de elevi care învață acum în școala noastră, sunt onorați să o păstreze și să o ducă mai departe, căci povestea continuă...